Limba semnelor române (LSR) este un mijloc esențial de comunicare, fiind limba maternă a persoanelor surde, hipoacuzice precum și a copiilor auzitori din părinți cu deficiență de auz.
Este o limbă completă, cu gramatică și reguli proprii, diferită de limbile vorbite.

De-a lungul timpului, LSR a evoluat și continuă să evolueze pentru a răspunde nevoilor comunității surzilor, contribuind astfel la crearea unei identități culturale puternice. Cu toate acestea, recunoașterea și integrarea sa în societate au fost provocări continue.

Limba semnelor române nu este doar un mijloc de comunicare, ci și un simbol al identității și rezilienței comunității surzilor.

Ce este limba semnelor române?
Limba semnelor a fost recunoscută oficial în 2020, prin Legea nr. 27/2020. Aceasta prevede că persoanele surde au dreptul să folosească LSR pentru a accesa servicii publice, educație, sănătate și justiție.Asadar, limba semnelor române este limbajul natural și limba maternă a comunității de Surzi din România. Spre deosebire de limba vorbită, care utilizează sunete, LSR se bazează pe gesturi vizuale și expresii faciale pentru a comunica.

 LSR nu este o traducere sau o adaptare a limbii române, ci o limbă vizual-spațială care folosește mișcări ale mâinilor, expresii faciale, poziții ale corpului și orientarea spațială pentru a transmite informații. Aceasta oferă un mod unic și complex de a exprima gânduri, emoții și idei prin intermediul mișcărilor mâinilor, expresiilor faciale și poziției corpului. Astfel, este o limbă de sine stătătoare, cu propria sa gramatică, propriul vocabular și reguli.

 Deși poate părea că limba semnelor este universală, fiecare țară are propria versiune, adaptată culturii și tradițiilor locale. Astfel, LSR este diferită de alte limbi ale semnelor, cum ar fi limba semnelor americane (ASL) sau cea franceză (LSF).

Istoria limbii semnelor române
Istoria limbii semnelor române (LSR) este strâns legată de dezvoltarea educației pentru persoanele cu deficiențe de auz în România. Deși limbajele semnelor s-au dezvoltat în mod natural în cadrul comunităților surzilor din întreaga lume, în România, acest proces a fost influențat de contextul social, cultural și educațional al țării.

Primele forme de educație formală pentru persoanele surde din România au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1863, a fost fondată prima școală pentru surzi la București - aceasta a fost un punct important pentru standardizarea comunicării între surzi, iar utilizarea limbajului semnelor a început să fie încurajată în cadrul acestei comunități.

La începuturile educației surzii s-au inspirat din metodele folosite în alte țări, precum Franța sau Germania, unde limbajele semnelor erau deja bine dezvoltate. Cu toate acestea, LSR a evoluat independent, păstrând particularități culturale și lingvistice distincte.

Caracteristicile principale ale LSR includ:

• Gramatica vizuală => Ordinea cuvintelor și structura frazelor sunt specifice și diferite de limba română vorbită, având reguli proprii. Limba semnelor are o gramatică unică, diferită de limbile vorbite din aceeași regiune. Ordinea cuvintelor, modul de exprimare a timpului, aspectul și alte elemente gramaticale sunt specifice.
• Iconicitatea => Unele semne sunt intuitive și reflectă vizual sensul cuvântului, seamănă cu obiectele sau acțiunile pe care le reprezintă (de exemplu, semnul pentru „a mânca” imită gestul de a duce mâncarea la gură). Cu toate acestea, majoritatea semnelor sunt arbitrare și nu au o legătură vizuală evidentă cu sensul lor.
• Dimensiunea expresivă => Expresiile faciale joacă un rol crucial în clarificarea sensului sau tonului mesajului, sunt folosite pentru a exprima emoții sau a indica structura propozițiilor (întrebări, afirmații, etc.)

Limba Semnelor în Europa
Fiecare țară europeană are propria sa limbă a semnelor, care evoluează în funcție de cultura și comunitatea locală. De exemplu, Limba Semnelor Britanice (BSL) este diferită de Limba Semnelor Franceze (LSF) și de Limba Semnelor Române (LSR), chiar dacă toate acestea servesc același scop de comunicare.

Unii dintre factorii care contribuie la diversitatea limbilor semnelor includ influențele istorice, regionale și sociale. În plus, limba semnelor este adesea asociat cu identitatea culturală a comunităților de persoane surde.

Limba semnelor este un subiect fascinant, iar aprofundarea cunoștințelor despre aceasta poate aduce beneficii semnificative atât pentru persoanele surde, cât și pentru societate în ansamblu. În Europa, există numeroase organizații care luptă pentru drepturile persoanelor surde și promovează limba semnelor. De exemplu, Federația Europeană a Surzilor (European Union of the Deaf) este o organizație cheie care sprijină inițiativele legate de educația și integrarea persoanelor surde.

Nu există statistici fiabile în ceea ce privește numărul de utilizatori a limbii semnelor ci doar un sondaj realizat în 2001 care a arătat că un număr aproximativ 900.000 cetățeni cu deficiență de auz din Uniunea Europeană utiliează limba semnelor, întrucât estimările nu au implicat persoanele care utilizează limba semnelor ca a doua sau a treia limbă.
Importanța utilizării și recunoașterii limbii semnelor

Limba semnelor este esențială pentru comunicarea eficientă și pentru integrarea persoanelor surde în societate. Aceasta oferă un mod de a exprima gânduri, emoții și idei, facilitând interacțiunea socială și dezvoltarea relațiilor. Importanța limbii semnelor se extinde dincolo de simpla comunicare; ea reprezintă un element fundamental al identității culturale și al comunității surde.

Prin utilizarea limbii semnelor, persoanele cu deficiență de auz pot avea acces la educație, precum și la serviciile de sănătate și alte aspecte ale vieții sociale, contribuind astfel la o viață mai independentă și activă. În plus, recunoașterea limbii semnelor ca limbă oficială în diverse țări ajută la promovarea drepturilor lingvistice și la combaterea discriminării.